TEHNOLOGIA FABRICĂRII NUTREŢURILOR COMBINATE
Generalităţi
Masterand ing. Lucian Ioniţă
Nutreţurile combinate sunt produse industriale obţinute din ingrediente combinate astfel încât să satisfacă cerineţele nutritive ale unei anumite categorii de animale la nivel optim.
Utilizarea nutreţurilor combinate în alimentaţia animalelor prezintă câteva mari avantaje, printre care :
· Conţinut nutritiv bine echilibrat, ceea ce concuce la realizarea unor performanţe optime.
· Prevenirea apariţiei unor boli şi menţinerea în consecinţă a unei stări de sănătate corespunzătoare a anmalelor.
· Oferă avantajul mecanizării alimentaţiei, se reduc cheltuielile cu furajarea , lucru care, corelat cu sporirea producţiilor animalelor conduce la creşterea eficienţei economice a fermelor zootehnice.
Tipuri de nutreţuri combinate
1. Nutreţuri combinate complete. Acestea asigură toate substanţele nutritive necesare categoriei de animale pentru care sunt destinate şi sunt de mai multe tipuri : prestarter, starter, grower, finisher.
2. Nutreţuri combinate de completare. Acestea sunt utilizate pentru completarea raţiilor de bază la rumegătoare (amestecuri de fermă).
3. Concentrate proteino-vitamino-minerale. Acestea sunt alcătuite din ingrediente ce intră în alcătuirea unui nutreţ combinat, din care sunt excluse cerealele. Completarea se face cu cereale la nivel de fermă.
4. Nutreţuri combinate speciale. Acestea sunt reprezentate de substituienţii de lapte pentru viţei, purcei, miei şi premixuri sau supernuclee.
5. Nutreţuri combinate medicamentate. Acestea reprezintă amestecuri furajere ce conţin ca aditivi furajeri unul sau mai multe medicamente cunoscute.
Materii prime folosite la producerea nutreţurilor combinate
În structura unei reţete de nutreţ combinat intră următoarele categorii de materii prime :
· Materii prime energetice, reprezentate în principal de cereale, cea mai mare pondere având-o porumbul., apoi grâul, orzul, ovăzul, cerealele având şi un conţinut redus de proteină.
Alte surse : grăsimile, zahărul, melasa, tăiţeii deshidrataţi etc.
· Materii prime proteice de origine vegetală. În această categorie intră şroturile de soia, şroturile de floarea soarelui, mazărea. Caracteristica principală a şrotului de soia este conţinutul mare în proteină brută, iar a celui de floarea soarelui un conţinut mare în celuloză. Se mai pot folosi şi şrot de in, de rapiţă şi de germeni de porumb. Se mai pot folosi şi tărâţe de grâu, dar mai mult în amestecurile pentru rumegătoare.
· Materii prime proteice de origine animalieră. În această categorie intră făina de peşte, făina de carne, făina de sânge, alte făinuri animale. În industria nutreţurilor combinate se foloseşte mai mult făina de peşte care reprezintă componentul proteic cel mai valoros atât prin conţinutul în aminoacizi, cât şi prin echilibrul dintre aceştia.
· Materii prime de origine microorganică. Aici intră drojdiile furajere, care au un mare conţinut de proteină cu o mare digestibilitate, dar valoare biologică scăzută datorită conţinutului în aminoacizi cu sulf.
· Materii prime minerale. Ca surse de macroelemente (Ca, P,Mg,K, NA,Cl,S etc.) se folosesc diferiţi carbonaţi, fosfaţi, sulfaţi, cloruri etc. Sursele de microelemente (Fe, Cu, Mn, Co, Zn, F, Se) se integrează în premixul mineralo-vitaminic sau premixul mineral.
· Premixurile furajere. Acestea sunt amestecuri a două sau mai multe substanţe biologic active, integrate pe un suport, amestec care prin valoarea sa nutritivă completează raţia până la nivelul necesarului fiecărei specii sau categorii de animale.
· Premixurile complexe sau zooforturile. Acestea asigură vitaminele, microelementele şi uneori antibioticele animalelor pentru care sunt preparate.
Etapele tehnologice ale producerii nutreţurilor combinate
1. Elaborarea recepturii de fabricaţie ( totalitatea reţetelor de nutreţuri combinate pentru o anumită perioadă de timp – lună,trimestru, semestru, an). Aceasta se referă, în general, la :
· Cunoaşterea cerinţelor nutritive pentru fiecare specie şi categorie de animale în parte.
· Cunoaşterea valorilor nutritive ale materiilor prime utilizate pentru fabricarea de nutreţuri combinate.
· Asigurarea unor interrelaţii optime între cerinţele nutritive ale animalelor şi valoarea nutritivă a materiilor prime introduse.
· Corelarea cerinţelor nutritive ale animalelor cu tehnologiile de întreţinere a animalelor.
După elaborarea recepturii de fabricaţie a reţetelor de nutreţuri combinate acestea trebuiesc omologate, drept pentru care se recurge la efectuarea unui microtest de obicei în institute de cercetare, apoi un macrotest care reprezintă un test în condiţii de producţie.
2. Pregătirea materiilor prime şi producerea nutreţului combinat.
Fluxul tehnologic pentru producerea nutreţurilor combinate este
următorul :
· Recepţia cantitativă şi calitativă a materiilor prime.
· Condiţionarea materiilor prime.
· Depozitarea şi conservarea unor materii prime.
· Măcinarea unor materii prime.
· Dozarea şi amestecarea materiilor prime.
· Granularea.
· Depozitarea produselor finite.
· Livrarea produselor finite.
Utilizarea nutreţurilor combinate
La bovine şi ovine se folosesc nutrteţurile combinate de completare. La porci şi păsări se folosesc nutreţuri combinate complete.
La porcine, utilizarea nutreţurilor combinate se face conform cerinţelor nutritive ale animalelor în funcţie de scopul urmărit, de vârstă, faza de îngrăşare. De obicei, denumirea nutreţurilor combinate arată şi faza de creştere şi îngrăşare : prestarter, starter, grower, finisher. Pentru animalele adulte nutreţurile combinate complete sunt denumite după fazele fiziologice : scroafe gestante, scroafe cu purcei, , vieri de reproducţie.
La păsări crescute industrial furajarea se face exclusiv cu nutreţuri combinate complete. La păsările pentru ouă consum se recomandă se recomandă ca nutreţul să se administreze la discreţie şi sub formă de făinuri,şi nu de granule deoarece producţia de ouă este identică în ambele variante, dar granularea creşte preţul nutreţului combinat.
Pentru tineretul aviar de înlocuire se recomandă nutreţul combinat sub formă de granule sparte (brizură).
La puii de carne se recomandă ca nutreţul combinat să fie administrat în prima perioadă de creştere sub formă de brizură, iar în perioada de finisare numai sub formă de granule. Aceasta duce la o bună valorificare, respectiv un indice de conversie ridicat şi o reducere importantă a risipei de nutreţuri combinate, comparativ cu nutreţul administrat sub formă de făinuri.
Alte informaţii : contact@agromarketing.ro
http://www.agromarketing.ro/
miercuri, 29 august 2007
Alimentatia vacilor de mare productivitate
Generalităţi privind alimentaţia vacilor de lapte de mare productivitate
1. Principii de alimentaţie
În ziua de astăzi vaca de lapte este considerată o adevărată „fabrică de lapte”, prin producţia mare potenţială de lapte pe care o poate da o vacă de lapte. Dar pentru realizarea acestui deziderat este nevoie ca fermierul să dispună de animale de valoare genetică mare, să stăpânească foarte bine ştiinţa nutriţiei şi alimentaţiei animalelor, precum şi să ştie să gestioneze corect problemele de reproducţie, igienă şi sănătate a animalelor.
Alimentaţia normată a vacilor de lapte înseamnă satisfacerea cerinţelor nutritive al acestora ceea ce însemană administrarea unor raţii furajere echilibrate, adaptate particularităţilor digestive a animnalelor şi cu cindiţia s ă fie cât mai economice posibil.
Alimentaţia raţională a vacilor de lapte înseamnă evaluarea cerinţelor nutritive de întreţinere şi de producţie (producţia de lapte corelată cu gestaţia).
În general durata lactaţiei la vacile de lapte este de 10 luni. Cerinţele nutritive în această perioadă nu se măresc creşterea fetusului fiind foarte mică. În ultimele 2 luni de gestaţie trebuie să se producă o supraalimentare a vacilor deoarece în această perioadă fetusul creşte cel mai mult în greutate, lucru care trebuie corelat şi cu faptul că în această perioadă scade şi capacitatea de ingestă a vacilor.
În mod practic, calcularea raţiilor furajere într-o fermă cu animale de mare productivitate se face astfel :
· Se stabileşte producţia medie de lapte pentru fiecare animal în parte dacă este posibil sau pe grupe de animale.
· Se stabileşte o raţie furajeră de bază alcătuită din furaje de volum, raţie ce va fi administrată tuturor vacilor, fără diferenţiere. Dacă nu se poate asigura necesarul total de substanţe nutritive se alcătuieşte o raţie de completare a raţiei de bază, denumită „complement de echilibru”.
· Se stabileşte apoi un amestec de furaje concentrate şi minerale, denumit „complement de producţie”, precum şi cantitatea din acest amestec ce va fi administrată fiecărui animal sau grup de animale în parte, în funcţie de producţia de lapte realizată. În general se consideră că în cazul vacilor cu o producţie zilnică de lapte de până în 10 kg nu este necesară administrarea complementului de producţie, pentru această producţie fiind suficiente furajele de volum. Dacă însă animalele au o peoducţie de peste 10 kg lapte pe zi este necesară administrarea complementului de producţie, iar administrarea acestuia se face în funcţie de producţia de lapte realizată ( de exemplu pentru o producţie de lapte de 10-15 l pe zi este necesară administrarea a 100-150 g amestec de fermă per litru de lapte.
Raţia de bază este formată din nutreţuri de volum, fânuri, nutreţuri murate, rădăcinoase etc (iarna) sau nutreţuri verzi (vara). Condiţia esenţială pentru raţia de bază este că aceasta trebuie să asigure satisfacerea cerinţelor nutritive , precum şi cerinţele nutritive pentru o producţie minimă de 10 kg lapte pe zi.
În general, o raţie furajeră pentru vacile de lapte trebuie să îndeplinească trei condiţii, astfel:
· Să aibă o structură fizică corespunzătoare, respectiv să conţină un minim de furaje celulozice şi grosiere, tocate la o lungime de minim 1 cm.
· Să aibă un coeficient de încărcare optim (concentraţia în substanţă uscată), respectiv trebuie prevăzut un maxim compatibil cu posibilităţile de consum şi digestie ale animalelor, precum şi un minim indispensabil pentru tranzitul intestinal şi rumenal.
· Să aibă fermentescibilitate mijlocie, având în vedere că fermentaţiile prea lente, cauzate de conţinutul mare în celuloză al furajelor conduce la reducerea performanţelor şi apariţia cetozelor (insuficientă energie). Fermentaţiile sunt accelerate de cereale, care au un conţinut redus de celuloză şi un conţinut bogat de glucide uşor fermentescibile.
Necesarul de substanţe nutritive pentru vacile de lapte
Necesarul de energie
Necesarul de energie se exprimă în unităţi nutritive (UN)/unităţi nutritive lapte (UNL).
Pentru producerea a 1 kg de lapte cu 4 % grăsime este nevoie de 0,48 UNL. Pentru vacile în primele două lactaţii, care încă nu şi-au terminat creşterea trebuie să se mai asigure şi 3,7 UNL/kg spor (cele la prima lactaţie) sau de 4,6 UNL/kg spor (cele la lactaţia a doua).
În ceea ce priveşte rurata unei lactaţii, trebuie spus că în faza ascendentă a curbei de lactaţie (prima lună de lactaţie), animalul apelează la rezervele corporale şi apare astfel pericolul slăbirii exagerate a vacii, de aceea trebuie să se asigure o bună alimentaţie prin completarea raţiei cu amestecul de concentrate. Introducerea acestuia în alimentaţia vacilor trebuie să se facă însă progresiv pentru a evita tulburările digestive şi producerea mamitelor.
În primele 6-7 luni de gestaţie, nu se suplimentează necesarul pentru lactaţie/creştere-lactaţie, dar în ultimeşe 2-3 luni (repausul mamar) se impune suplimentarea necesarului pentru creşterea fetusului.
Necesarul de proteină
Necesarul de proteină se exprimă în g PBD/ g PD / g PDI per 100 kg GV.
În general necesarul de proteină pentru întrţinere pentru vacile de lapte este de 60 g PBD/kg GV sau 50 g PDI/100 kg GV.
Proteina reprezintă factor limitant al producţiei de lapte, respectiv un deficit proteic duce la scăderea producţiei de lapte. Excesul proteic însă duce la o suprasolicitare a organismului pentru detoxifiere, ceea ce înseamnă o suprasolicitare a organelor implicate şi apraţia „tetaniei de iarbă”, care este o intoxicaţie amoniacală.
Necesarul de substanţe minerale
Necesarul de substanţe minerale se referă la necesarul de Calciu şi de Fosfor. Necesarul pentru întreţinere este de 4,5-5 g Ca/100kg GV şi de 4,5-5 g P/100 kg GV. Necesarul pentru producţia de lapte este de 2,5-3 g Ca/100 kg GV, respectiv 1,6-2 g P/100 kg GV.
Dacă în ceea ce priveşte asigurarea de Calciu nu prea sunt probleme datorită şi conţinutului în calciu al furajelor, frecvente sunt carenţele de fosfor.
Între cele două macroelemente trebuie să existe un raport situat între 1,5 -2. Dacă raportul este prea larg se poate reduce longevitatea animalelor precum şi a fertilităţii acestora. Excesul de calciu duce la apariţia „febrei vitulere”. Raportul trebuie redus în ultimele luni de gestaţie la 1,6-1,7.
Printre posibilităţile de asigurare a acestor macroelemente sunt şi amestecurile de concentrate, precum şi realizarea unor brichete minerale care să fie puse la dispoziţia animalelor.
Necesarul de vitamine
Vitamina A se asigură prin intermediu carotenului, care este provitamină A. Frecvent în calcularea raţiilor furajere se utilizează conţinutul în mg Caroten al furajelor şi se exprimă în mg Caroten/100 kg GV. În general carenţele sunt rare şi ele pot apărea spre sfârşitul iernii datorită folosirii excesive a paielor sau reziduurilor apoase în alimentaţia vacilor.
În ce priveşte vitamina D, trebuie spus că nutreţurile murate nu conţin această vitamină, care mai mult se sintetizează de la soare.
În caz de carenţă de vitamină E (rar) laptele poate prezenta un aşa numit „gust de metal”. Însă prin asigurarea unor raţii mixte, carenţa în această vitamină este înlăturată.
Ordinea administrării nutreţurilor în alimentaţia vacilor
Se pot face unele recomandări orientative privind ordinea de administrare a furajelor, astfel :
· Nutreţurile concentrate se administrează înainte de muls, în cantităţi mari la tainul de dimineaţă şi prânz, în caz de furajare de trei ori pe zi.
· Nutreţurile fibroase se administrează după muls, manipularea acestora putând să ducă la apariţia de praf în lapte.
· Nutreţurile murate se administreazî de asemenea după muls pentru a nu imprima miros laptelui.
· Nutreţurile suculente şi cele care trebuie preperate prin înmuiere ( tăiţei sfeclă spre exmplu) se dau după muls.
· Nutreţurile fibroase de calitate mai scăzută trebuie să se administreze în cantităţi mai mari la tainul de seară
1. Principii de alimentaţie
În ziua de astăzi vaca de lapte este considerată o adevărată „fabrică de lapte”, prin producţia mare potenţială de lapte pe care o poate da o vacă de lapte. Dar pentru realizarea acestui deziderat este nevoie ca fermierul să dispună de animale de valoare genetică mare, să stăpânească foarte bine ştiinţa nutriţiei şi alimentaţiei animalelor, precum şi să ştie să gestioneze corect problemele de reproducţie, igienă şi sănătate a animalelor.
Alimentaţia normată a vacilor de lapte înseamnă satisfacerea cerinţelor nutritive al acestora ceea ce însemană administrarea unor raţii furajere echilibrate, adaptate particularităţilor digestive a animnalelor şi cu cindiţia s ă fie cât mai economice posibil.
Alimentaţia raţională a vacilor de lapte înseamnă evaluarea cerinţelor nutritive de întreţinere şi de producţie (producţia de lapte corelată cu gestaţia).
În general durata lactaţiei la vacile de lapte este de 10 luni. Cerinţele nutritive în această perioadă nu se măresc creşterea fetusului fiind foarte mică. În ultimele 2 luni de gestaţie trebuie să se producă o supraalimentare a vacilor deoarece în această perioadă fetusul creşte cel mai mult în greutate, lucru care trebuie corelat şi cu faptul că în această perioadă scade şi capacitatea de ingestă a vacilor.
În mod practic, calcularea raţiilor furajere într-o fermă cu animale de mare productivitate se face astfel :
· Se stabileşte producţia medie de lapte pentru fiecare animal în parte dacă este posibil sau pe grupe de animale.
· Se stabileşte o raţie furajeră de bază alcătuită din furaje de volum, raţie ce va fi administrată tuturor vacilor, fără diferenţiere. Dacă nu se poate asigura necesarul total de substanţe nutritive se alcătuieşte o raţie de completare a raţiei de bază, denumită „complement de echilibru”.
· Se stabileşte apoi un amestec de furaje concentrate şi minerale, denumit „complement de producţie”, precum şi cantitatea din acest amestec ce va fi administrată fiecărui animal sau grup de animale în parte, în funcţie de producţia de lapte realizată. În general se consideră că în cazul vacilor cu o producţie zilnică de lapte de până în 10 kg nu este necesară administrarea complementului de producţie, pentru această producţie fiind suficiente furajele de volum. Dacă însă animalele au o peoducţie de peste 10 kg lapte pe zi este necesară administrarea complementului de producţie, iar administrarea acestuia se face în funcţie de producţia de lapte realizată ( de exemplu pentru o producţie de lapte de 10-15 l pe zi este necesară administrarea a 100-150 g amestec de fermă per litru de lapte.
Raţia de bază este formată din nutreţuri de volum, fânuri, nutreţuri murate, rădăcinoase etc (iarna) sau nutreţuri verzi (vara). Condiţia esenţială pentru raţia de bază este că aceasta trebuie să asigure satisfacerea cerinţelor nutritive , precum şi cerinţele nutritive pentru o producţie minimă de 10 kg lapte pe zi.
În general, o raţie furajeră pentru vacile de lapte trebuie să îndeplinească trei condiţii, astfel:
· Să aibă o structură fizică corespunzătoare, respectiv să conţină un minim de furaje celulozice şi grosiere, tocate la o lungime de minim 1 cm.
· Să aibă un coeficient de încărcare optim (concentraţia în substanţă uscată), respectiv trebuie prevăzut un maxim compatibil cu posibilităţile de consum şi digestie ale animalelor, precum şi un minim indispensabil pentru tranzitul intestinal şi rumenal.
· Să aibă fermentescibilitate mijlocie, având în vedere că fermentaţiile prea lente, cauzate de conţinutul mare în celuloză al furajelor conduce la reducerea performanţelor şi apariţia cetozelor (insuficientă energie). Fermentaţiile sunt accelerate de cereale, care au un conţinut redus de celuloză şi un conţinut bogat de glucide uşor fermentescibile.
Necesarul de substanţe nutritive pentru vacile de lapte
Necesarul de energie
Necesarul de energie se exprimă în unităţi nutritive (UN)/unităţi nutritive lapte (UNL).
Pentru producerea a 1 kg de lapte cu 4 % grăsime este nevoie de 0,48 UNL. Pentru vacile în primele două lactaţii, care încă nu şi-au terminat creşterea trebuie să se mai asigure şi 3,7 UNL/kg spor (cele la prima lactaţie) sau de 4,6 UNL/kg spor (cele la lactaţia a doua).
În ceea ce priveşte rurata unei lactaţii, trebuie spus că în faza ascendentă a curbei de lactaţie (prima lună de lactaţie), animalul apelează la rezervele corporale şi apare astfel pericolul slăbirii exagerate a vacii, de aceea trebuie să se asigure o bună alimentaţie prin completarea raţiei cu amestecul de concentrate. Introducerea acestuia în alimentaţia vacilor trebuie să se facă însă progresiv pentru a evita tulburările digestive şi producerea mamitelor.
În primele 6-7 luni de gestaţie, nu se suplimentează necesarul pentru lactaţie/creştere-lactaţie, dar în ultimeşe 2-3 luni (repausul mamar) se impune suplimentarea necesarului pentru creşterea fetusului.
Necesarul de proteină
Necesarul de proteină se exprimă în g PBD/ g PD / g PDI per 100 kg GV.
În general necesarul de proteină pentru întrţinere pentru vacile de lapte este de 60 g PBD/kg GV sau 50 g PDI/100 kg GV.
Proteina reprezintă factor limitant al producţiei de lapte, respectiv un deficit proteic duce la scăderea producţiei de lapte. Excesul proteic însă duce la o suprasolicitare a organismului pentru detoxifiere, ceea ce înseamnă o suprasolicitare a organelor implicate şi apraţia „tetaniei de iarbă”, care este o intoxicaţie amoniacală.
Necesarul de substanţe minerale
Necesarul de substanţe minerale se referă la necesarul de Calciu şi de Fosfor. Necesarul pentru întreţinere este de 4,5-5 g Ca/100kg GV şi de 4,5-5 g P/100 kg GV. Necesarul pentru producţia de lapte este de 2,5-3 g Ca/100 kg GV, respectiv 1,6-2 g P/100 kg GV.
Dacă în ceea ce priveşte asigurarea de Calciu nu prea sunt probleme datorită şi conţinutului în calciu al furajelor, frecvente sunt carenţele de fosfor.
Între cele două macroelemente trebuie să existe un raport situat între 1,5 -2. Dacă raportul este prea larg se poate reduce longevitatea animalelor precum şi a fertilităţii acestora. Excesul de calciu duce la apariţia „febrei vitulere”. Raportul trebuie redus în ultimele luni de gestaţie la 1,6-1,7.
Printre posibilităţile de asigurare a acestor macroelemente sunt şi amestecurile de concentrate, precum şi realizarea unor brichete minerale care să fie puse la dispoziţia animalelor.
Necesarul de vitamine
Vitamina A se asigură prin intermediu carotenului, care este provitamină A. Frecvent în calcularea raţiilor furajere se utilizează conţinutul în mg Caroten al furajelor şi se exprimă în mg Caroten/100 kg GV. În general carenţele sunt rare şi ele pot apărea spre sfârşitul iernii datorită folosirii excesive a paielor sau reziduurilor apoase în alimentaţia vacilor.
În ce priveşte vitamina D, trebuie spus că nutreţurile murate nu conţin această vitamină, care mai mult se sintetizează de la soare.
În caz de carenţă de vitamină E (rar) laptele poate prezenta un aşa numit „gust de metal”. Însă prin asigurarea unor raţii mixte, carenţa în această vitamină este înlăturată.
Ordinea administrării nutreţurilor în alimentaţia vacilor
Se pot face unele recomandări orientative privind ordinea de administrare a furajelor, astfel :
· Nutreţurile concentrate se administrează înainte de muls, în cantităţi mari la tainul de dimineaţă şi prânz, în caz de furajare de trei ori pe zi.
· Nutreţurile fibroase se administrează după muls, manipularea acestora putând să ducă la apariţia de praf în lapte.
· Nutreţurile murate se administreazî de asemenea după muls pentru a nu imprima miros laptelui.
· Nutreţurile suculente şi cele care trebuie preperate prin înmuiere ( tăiţei sfeclă spre exmplu) se dau după muls.
· Nutreţurile fibroase de calitate mai scăzută trebuie să se administreze în cantităţi mai mari la tainul de seară
Alimentatia animalelor monogastrice
Criterii moderne de normare a raţiilor furajere la animalele monogastrice
1. Generalităţi privind utilizarea proteinei prute şi a aminoacizilor din nutreţuri
Proteinele intervin în menţinerea fucţiilor vitale ale organismului, intră în compoziţia protoplasmei celulare, în compeziţia enzimelor, a hormonilor etc.
În cazul în care proteina lipseşte din hrana animalelor organismul începe să consume din proteina proprie, ceea ce conduce la inaniţie proteică şi chiar la moartea animalelor.
Cantitatea de proteină corporală, folosită de organism atunci când raţia nu conţine proteine, iar cerinţele energetice sunt asigurate prin glucide şi lipide reprezintă Coeficientul de uzură.
Cantitatea cea mai redusă de proteină din raţie care acoperă necesarul de uzură se numeşte minim de proteină.
2. Generalităţi privind alcătuirea raţiilor şi reţetelor furajere
Pentru alcătuirea unor raţii sau reţete furajere pentru animalele de fermă se parcurg următoarele etape :
a) stabilirea normelor de substanţe nutritive pentru întreţinere şi pentru realizarea producţiilor.
Se determină în primul rând necesarul de substanţe nutritive pentru întreţinere.
Normarea proteinei se poate exprima în g proteină brută (PB)/100 kg GV, g proteină digestibilă (PD) sau g proteină digestibilă în intestin (PDI)/100kg GV, g PD/unitate nutrutivă (UN) sau g PDI/ unitate nutritivă lapte (UNL).
Necesarul de proteină pentru întreţinere în general se exprimă în grame proteină digestibilă (PD) per 100 kg greutate vie. (la bovine acesta este de 60 g PD/100 kg GV, la ovine 65-70 g PD/100 kg GV, porcine 60-100 g PD/100 kg GV, cabaline 60-80 g Pd/100 kg GV, păsări 3 g PD/cap.
Se determină apoi necesarul de proteină pentru realizarea producţiilor (sporul de creştere, sporul de îngrăşare, producşia de lapte, producţia de ouă etc.
Necesarul de proteină pentru creştere variză de la 100-120 g PD/UN la animale de 100 kg GV până la 80-90 g PD pentru animale de 500 kg GV.
Necesarul de proteină pentru îngrăşare depinde de specie şi vârstă.
Necesarul de proteină pentru lactaţie depinde de conţinutul în proteină al laptelui şi de coeficientul de utilizare al proteinei din furaje în proteină lapte.
Necesarul de proteină pentru producţia de ouă depinde de conţinutul ouălor în proteină şi de gradul de utilizare a proteinei din furaj în proteină ou.
Necesarul de proteină pentru producţia de lână depinde de conţinutul lânii în proteină şi de gradul de utilizare a proteinei din furaj în structura fibrei de lână.
Necesarul de proteină pentru reproducţie depinde de intensitatea folosirii la montă.
În mod asemănător se determină şi necesarul în energie al furajelor care se exprimă în UN, UNL, UFV (unitate nutritivă carne) pentru rumegătoare sau Kcal energie metabolizabilă (EM)/kg nutreţ combinat, sau Kj sau Mj (Kilojouli sau Megajouli)/kg nutreţ combinat pentru păsări şi porci pentru întreţinere şi realizarea producţiilor
Apoi se determină şi necesarul de substanţe minerale, precum şi cel de vitamine pentru întreţinere şi realizarea producţiilor.
b) Stabilirea furajelor şi altor materii prime ce se vor utiliza în alcătuirea raţiilor sau reţetelor furajere, precum şi valoarea nutritivă a acestor furaje.
c) Alcătuirea propriu zisă a raţiei sau reţetei furajere prin tatonare (optimizare), respectiv amestecarea furajelor astfel încât raţia sau reţeta furajeră să acopere necesarul total de substanţe nutritive.
Pentru rumegătoare se alcătuieşte o raţie de bază pentru întreţinere şi o raţie de completare care să acopere necesarul de producţie, cel mai adesea prin alcătuirea unui amestec de fermă care să acopere deficitul de substanţe nutritive al raţiei de bază.
Pentru păsări şi porci animale la care se folosesc aproape în exclusivitate nutreţurile combinate se procedează în mod asemănător, doar ca raţia trebuie să acopere necesarul total de substanţe nutritive, nemaifiind necesară calcularea unei raţii de bază, ci doar a unei reţete de nutreţ combinat care este asemănător cu amestecul de fermă.
Utilizarea aminoacizilor sintetici în alimentaţia monogastricelor
La animalele monogastrice se pun unele probleme legate de utilizarea aminoacizilor din structura proteinei. Aceştia nu sunt toţi utilizaţi deoarece :
· Digestibilitatea proteinelor este incompletă.
· Absorbţia proteinelor în intestinul subţire este incompletă.
· În urma absorbţiei, aminoacizii sunt utilizaţi parţial în anabolismul proteic.
· Aminoacizii neabsorbiţi sunt eliminaţi prin fecale.
· Coeficienţii de digestibilitate la diferite materii prime sunt cuprinşi între 55-95 %.
Pentru înlăturarea acestor dezavantaje, se pot utiliza aminoacizii produşi prin biosinteză. Utilizarea aminoacizilor sintetici prezintă următoarele avantaje :
· Utilizarea aminoacizilor sintetici duce la îmbunătăţirea valorii biologice a proteinei din hrană.
· Suplimentarea reţetelor cu aminoacizi sintetici duce la micşorarea proteinei brute din reţetă.
· Obţinerea de nutreţuri combinate mai ieftine, prin utilizarea a mai puţin şrot de soia sau făină de peşte.
· Îmbunătăţirea performanţelor productive şi creşterea calităţii producţiilor
1. Generalităţi privind utilizarea proteinei prute şi a aminoacizilor din nutreţuri
Proteinele intervin în menţinerea fucţiilor vitale ale organismului, intră în compoziţia protoplasmei celulare, în compeziţia enzimelor, a hormonilor etc.
În cazul în care proteina lipseşte din hrana animalelor organismul începe să consume din proteina proprie, ceea ce conduce la inaniţie proteică şi chiar la moartea animalelor.
Cantitatea de proteină corporală, folosită de organism atunci când raţia nu conţine proteine, iar cerinţele energetice sunt asigurate prin glucide şi lipide reprezintă Coeficientul de uzură.
Cantitatea cea mai redusă de proteină din raţie care acoperă necesarul de uzură se numeşte minim de proteină.
2. Generalităţi privind alcătuirea raţiilor şi reţetelor furajere
Pentru alcătuirea unor raţii sau reţete furajere pentru animalele de fermă se parcurg următoarele etape :
a) stabilirea normelor de substanţe nutritive pentru întreţinere şi pentru realizarea producţiilor.
Se determină în primul rând necesarul de substanţe nutritive pentru întreţinere.
Normarea proteinei se poate exprima în g proteină brută (PB)/100 kg GV, g proteină digestibilă (PD) sau g proteină digestibilă în intestin (PDI)/100kg GV, g PD/unitate nutrutivă (UN) sau g PDI/ unitate nutritivă lapte (UNL).
Necesarul de proteină pentru întreţinere în general se exprimă în grame proteină digestibilă (PD) per 100 kg greutate vie. (la bovine acesta este de 60 g PD/100 kg GV, la ovine 65-70 g PD/100 kg GV, porcine 60-100 g PD/100 kg GV, cabaline 60-80 g Pd/100 kg GV, păsări 3 g PD/cap.
Se determină apoi necesarul de proteină pentru realizarea producţiilor (sporul de creştere, sporul de îngrăşare, producşia de lapte, producţia de ouă etc.
Necesarul de proteină pentru creştere variză de la 100-120 g PD/UN la animale de 100 kg GV până la 80-90 g PD pentru animale de 500 kg GV.
Necesarul de proteină pentru îngrăşare depinde de specie şi vârstă.
Necesarul de proteină pentru lactaţie depinde de conţinutul în proteină al laptelui şi de coeficientul de utilizare al proteinei din furaje în proteină lapte.
Necesarul de proteină pentru producţia de ouă depinde de conţinutul ouălor în proteină şi de gradul de utilizare a proteinei din furaj în proteină ou.
Necesarul de proteină pentru producţia de lână depinde de conţinutul lânii în proteină şi de gradul de utilizare a proteinei din furaj în structura fibrei de lână.
Necesarul de proteină pentru reproducţie depinde de intensitatea folosirii la montă.
În mod asemănător se determină şi necesarul în energie al furajelor care se exprimă în UN, UNL, UFV (unitate nutritivă carne) pentru rumegătoare sau Kcal energie metabolizabilă (EM)/kg nutreţ combinat, sau Kj sau Mj (Kilojouli sau Megajouli)/kg nutreţ combinat pentru păsări şi porci pentru întreţinere şi realizarea producţiilor
Apoi se determină şi necesarul de substanţe minerale, precum şi cel de vitamine pentru întreţinere şi realizarea producţiilor.
b) Stabilirea furajelor şi altor materii prime ce se vor utiliza în alcătuirea raţiilor sau reţetelor furajere, precum şi valoarea nutritivă a acestor furaje.
c) Alcătuirea propriu zisă a raţiei sau reţetei furajere prin tatonare (optimizare), respectiv amestecarea furajelor astfel încât raţia sau reţeta furajeră să acopere necesarul total de substanţe nutritive.
Pentru rumegătoare se alcătuieşte o raţie de bază pentru întreţinere şi o raţie de completare care să acopere necesarul de producţie, cel mai adesea prin alcătuirea unui amestec de fermă care să acopere deficitul de substanţe nutritive al raţiei de bază.
Pentru păsări şi porci animale la care se folosesc aproape în exclusivitate nutreţurile combinate se procedează în mod asemănător, doar ca raţia trebuie să acopere necesarul total de substanţe nutritive, nemaifiind necesară calcularea unei raţii de bază, ci doar a unei reţete de nutreţ combinat care este asemănător cu amestecul de fermă.
Utilizarea aminoacizilor sintetici în alimentaţia monogastricelor
La animalele monogastrice se pun unele probleme legate de utilizarea aminoacizilor din structura proteinei. Aceştia nu sunt toţi utilizaţi deoarece :
· Digestibilitatea proteinelor este incompletă.
· Absorbţia proteinelor în intestinul subţire este incompletă.
· În urma absorbţiei, aminoacizii sunt utilizaţi parţial în anabolismul proteic.
· Aminoacizii neabsorbiţi sunt eliminaţi prin fecale.
· Coeficienţii de digestibilitate la diferite materii prime sunt cuprinşi între 55-95 %.
Pentru înlăturarea acestor dezavantaje, se pot utiliza aminoacizii produşi prin biosinteză. Utilizarea aminoacizilor sintetici prezintă următoarele avantaje :
· Utilizarea aminoacizilor sintetici duce la îmbunătăţirea valorii biologice a proteinei din hrană.
· Suplimentarea reţetelor cu aminoacizi sintetici duce la micşorarea proteinei brute din reţetă.
· Obţinerea de nutreţuri combinate mai ieftine, prin utilizarea a mai puţin şrot de soia sau făină de peşte.
· Îmbunătăţirea performanţelor productive şi creşterea calităţii producţiilor
Promotorii de crestere in alimentatia animalelor
Generalităţi privind folosirea promotorilor de creştere în alimentaţia animalelor
Folosirea antibioticelor de uz furajer
Cele mai bune rezultate privind folosirea antibioticelor de uz furajer se obţin la alimentaţia animalelor tinere.
Acestea au rol biostimulator; se utilizează în scop furajer antibioticele care nu se utilizează în scop terapeutic.
Administrarea de doze mari poate duce la prezenţa acestor antibiotice în producţii (lapte, ouă, carne). De aceea trebuie să se stabilească termene de suspendare ale administrării acestora (de exemplu 10 zile până la sacrificare pentru a nu prezenta urme în carnea respectivă).
Efectul administrării de antibiotice de uz furajer se rezumă la o mai bună utilizare a nutrienţilor şi la evitarea tulburărilor digestive (îmbunătăţeşte retenţia de azot, stimullează activitatea unor enzime ).
Mecanismul de acţiune al antibioticelor folosite ca promotori de creştere este asemănător cu cel al antibioticelor folosite în scop terapeutic.
Exemple de astfel de antibiotice : bacitracina, clortetraciclina, oxitetraciclina etc.
Folosirea probioticelor
Probioticele reprezintă supliment alimentar microbian viu care au acţiune benefică asupra organismului şi rol de echilibrare a microflorei intestinale.
Probioticele sunt bacterii selecţionate cultivate industrial. Rolul principal al probioticelor este acela de a reface echilibrul microflorei intestinale după ce animalele au fost supuse unor acţiuni de stres, ceea ce poate conduce la unele dezechilibre ale microflorei intestinale şi la tulburări de absorbţie a substanşelor nutritive.
Administrarea de probiotice poate conduce la scăderea procentului de mortalitate cu aproximativ 20 %, la o creştere a sporului mediu zilnic cu 8-13 %, la o scădere cu 5-7 % a consumului specific.
Modul de acţiune al probioticelor se referă la faptul că aceste bacterii odată ajunse în organismul animal distrug bacteriile patogene existente în organismul animal.
Utilizarea probioticelor
· La animale tinere stresate şi nou-născute (în primele 4-5 ore de la naştere).
· În asociere cu drojdii furajere şi enzime – duce la stimularea creşterii la tineret şi la reducerea consumului specific la animalele adulte.
Folosirea prebioticelor
Prebioticele sunt aditivi furajeri naturali şi ecologici, care nu au efececte secundare, nu se acumulează în ţesuturi, nu prezintă pericol pentru sănătatea animalelor şi au şi cost scăzut.
Rolul prebioticelor este acela de a crea condiţii de mediu (acizi) sau de hrană (oligozaharide) pentru probiotice.
Prebioticele sunt rezistente la temperaturi înalte, precum şi la acţiunea acidului gastric.
Oligozaharidelesunt rezistente la acţiunea enzimelor digestive. Introduse în proporţie de 1 % acestea duc la creşterea sporului de creştere în greutate şi la îmbunătăţirea stării de sănătate a animalelor.
Oligozaharidele se obţin prin extracţie din plante, hidrolizare enzimatică sau sinteză enzimatică.
Tipuri de oligozaharide : fructooligozaharide, α-glucooligozaharide, β-glucooligozaharide, α-galactooligozaharide.
Acizii organici introduşi în alimentaţia animalelor au rol prebiotic.
Folosirea enzimelor de uz furajer
În general, enzimele au două componenete : una proteică ( apoenzimă) şi alta neproteică (coenzima).
Tipuri de enzime : Enzime polizaharolitice, enzime proteolitice, enzime lipolitice.
Enzimele polizaharolitice sunt carbohidrazele care descompun amidonul din furaje, celulazele şi hemicelulazele, care descompun celuloza şi hemiceluloza din furaje, precum şi pentozanii.
Enzimele proteolitice (proteazele) descompun proteina din furaje până la nivel de aminoacizi.
Enzimele lipolitice (lipazele) descompun lipidele până la nivel de glicerol şi acizi graşi.
Utilizarea preparatelor enzimatice de uz furajer
Acestea se utilizează pentru completarea şi echilibrarea echipamentului enzimatic al animalelor atunci când :
· Digestibilitatea hranei este limitată ( fie animalele sunt bolnave, fie este cazul animalelor tinere sau animale de mare productivitate).
· Nutreţurile folosite în alimentaţia animalelor ridică unele probleme (prin conţinutul nutritiv ala acestora sau prin digestibilitatea redusă).
· Se doreşte reducerea cantităţii de dejecţii şi prin aceasta reducerea poluării mediului..
Folosirea preparatelor enzimatice de uz furajer duce la obţinerea unor sporuri mai mari cu 5-8 % şi la obţinerea unor consumuri specifice mai mici cu aproximativ 6-7- %.
Folosirea antibioticelor de uz furajer
Cele mai bune rezultate privind folosirea antibioticelor de uz furajer se obţin la alimentaţia animalelor tinere.
Acestea au rol biostimulator; se utilizează în scop furajer antibioticele care nu se utilizează în scop terapeutic.
Administrarea de doze mari poate duce la prezenţa acestor antibiotice în producţii (lapte, ouă, carne). De aceea trebuie să se stabilească termene de suspendare ale administrării acestora (de exemplu 10 zile până la sacrificare pentru a nu prezenta urme în carnea respectivă).
Efectul administrării de antibiotice de uz furajer se rezumă la o mai bună utilizare a nutrienţilor şi la evitarea tulburărilor digestive (îmbunătăţeşte retenţia de azot, stimullează activitatea unor enzime ).
Mecanismul de acţiune al antibioticelor folosite ca promotori de creştere este asemănător cu cel al antibioticelor folosite în scop terapeutic.
Exemple de astfel de antibiotice : bacitracina, clortetraciclina, oxitetraciclina etc.
Folosirea probioticelor
Probioticele reprezintă supliment alimentar microbian viu care au acţiune benefică asupra organismului şi rol de echilibrare a microflorei intestinale.
Probioticele sunt bacterii selecţionate cultivate industrial. Rolul principal al probioticelor este acela de a reface echilibrul microflorei intestinale după ce animalele au fost supuse unor acţiuni de stres, ceea ce poate conduce la unele dezechilibre ale microflorei intestinale şi la tulburări de absorbţie a substanşelor nutritive.
Administrarea de probiotice poate conduce la scăderea procentului de mortalitate cu aproximativ 20 %, la o creştere a sporului mediu zilnic cu 8-13 %, la o scădere cu 5-7 % a consumului specific.
Modul de acţiune al probioticelor se referă la faptul că aceste bacterii odată ajunse în organismul animal distrug bacteriile patogene existente în organismul animal.
Utilizarea probioticelor
· La animale tinere stresate şi nou-născute (în primele 4-5 ore de la naştere).
· În asociere cu drojdii furajere şi enzime – duce la stimularea creşterii la tineret şi la reducerea consumului specific la animalele adulte.
Folosirea prebioticelor
Prebioticele sunt aditivi furajeri naturali şi ecologici, care nu au efececte secundare, nu se acumulează în ţesuturi, nu prezintă pericol pentru sănătatea animalelor şi au şi cost scăzut.
Rolul prebioticelor este acela de a crea condiţii de mediu (acizi) sau de hrană (oligozaharide) pentru probiotice.
Prebioticele sunt rezistente la temperaturi înalte, precum şi la acţiunea acidului gastric.
Oligozaharidelesunt rezistente la acţiunea enzimelor digestive. Introduse în proporţie de 1 % acestea duc la creşterea sporului de creştere în greutate şi la îmbunătăţirea stării de sănătate a animalelor.
Oligozaharidele se obţin prin extracţie din plante, hidrolizare enzimatică sau sinteză enzimatică.
Tipuri de oligozaharide : fructooligozaharide, α-glucooligozaharide, β-glucooligozaharide, α-galactooligozaharide.
Acizii organici introduşi în alimentaţia animalelor au rol prebiotic.
Folosirea enzimelor de uz furajer
În general, enzimele au două componenete : una proteică ( apoenzimă) şi alta neproteică (coenzima).
Tipuri de enzime : Enzime polizaharolitice, enzime proteolitice, enzime lipolitice.
Enzimele polizaharolitice sunt carbohidrazele care descompun amidonul din furaje, celulazele şi hemicelulazele, care descompun celuloza şi hemiceluloza din furaje, precum şi pentozanii.
Enzimele proteolitice (proteazele) descompun proteina din furaje până la nivel de aminoacizi.
Enzimele lipolitice (lipazele) descompun lipidele până la nivel de glicerol şi acizi graşi.
Utilizarea preparatelor enzimatice de uz furajer
Acestea se utilizează pentru completarea şi echilibrarea echipamentului enzimatic al animalelor atunci când :
· Digestibilitatea hranei este limitată ( fie animalele sunt bolnave, fie este cazul animalelor tinere sau animale de mare productivitate).
· Nutreţurile folosite în alimentaţia animalelor ridică unele probleme (prin conţinutul nutritiv ala acestora sau prin digestibilitatea redusă).
· Se doreşte reducerea cantităţii de dejecţii şi prin aceasta reducerea poluării mediului..
Folosirea preparatelor enzimatice de uz furajer duce la obţinerea unor sporuri mai mari cu 5-8 % şi la obţinerea unor consumuri specifice mai mici cu aproximativ 6-7- %.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
